Excentric 

N-am susținut niciodată că sunt centrul universului. Infinitatea nu are centru de simetrie. Rolul fiecărui om o crează circumstanța. Totuși poveștile scurte au farmecul lor. Sfârșiturile care vin la miez de noapte au farmecul lor, poți medita admirând cerul cu luceafărul lui și luna lui plină. Altfel de seninătăți, din categoria celor nocturne, triste, dar frumoase și cu farmec aparte. Pur și simplu punctele se pun la sfârșitul frazei și doar alea de suspensie le punem la final de poveste. Diferența ar fi continuitatea. Sunt sfârșituri de pagini, sfârșituri de capitole, sfârșituri de volume și sfârșituri de romane. Oamenii pur și simplu nu cunosc unele stări, pentru că sunt noi pentru ei, iar tot ce-i nou provoacă frică.

Nedeterminările mereu provoacă atacuri de panică. Dar asta-i consecință logică. Nu suntem făcuți să stăm pe loc. Atâta timp cât dorința de a schimba ceva e mai mare decât frica de a schimba ceva, atâta timp putem susține cu încredere că viața noastră are sens. Care ar fi el, nu cunoaștem, dar el există. Sunt factori care ne catalizează să mișcăm propria lume din loc. Convergențele sunt urâte, ele demonstrează finalități. Adevărata frumusețe o are divergența, ea mereu are ceva în spate care tinde la infinit. Toate lucrurile se rezumă la cer, lună plină și luceafăr. N-am susținut niciodată că sunt centrul universului. Farmecul infinitului constă în lipsa centrului de simetrie. Rolul fiecărui om contează, aceștia sunt creatori de circumstanțe. Noapte bună. Te-am cuprins om bun. Punct, încă unul.

Reclame

Următorul

Zile obișnuite pentru toți, dar diferite pentru unii. Acel băiat care era în rând la secția de oncologie era născut în zodia cancerului. Ironia sorții consta anume în faptul că peste câteva clipe trebuia să afle că sfârșitul lui poate sosi puțin mai devreme decât era planificat. Povestea începe anume aici la etajul 3. La recepție în acea secțiune a spitalului, oamenii au altfel de comportamente. Una este esențial toți părăseau acel spital municipal cu lacrimi în ochi, care plângeau de fericire, care de tristețe. Totuși cel mai trist mi s-a părut soarta medicilor care zi de zi trebuie să anunțe zeci de oameni: ”Ne pare rău, dar aveți cancer”. Zi de zi. Cred că trebuie să ai curaj ca să spui unui om că curând are să moară. Undeva prin centrul capitalei erau proteste, dar în acea zi nu-i era lui a chef de revoluție în țară.

Oamenii apucă să judece, pentru că oamenii sunt egoiști. Probabil asta-i soarta omenească, fiecărui final fericit i se atribuie unul nefericit. Data viitoare când ai să fii nițel mai trist să recitești această poveste a unui tânăr care într-o zi obișnuită pentru tine era în rând la secția de oncologie. Nu-i despre cum a fost, e despre cum va fi. Sunt momente pe care nu le poți controla, nu deoarece că soarta, deoarece că probabilitatea așa a decis. Tot ce putem modifica sunt culorile zilelor care ne-au mai rămas. Trebuie să fim fericiți chiar dacă mai avem o zi de inspirat oxigen pe această planetă. Azi altfel, nu pentru că poveste, ci pentru că realitatea din jurul nostru e altfel decât ne-am putea-o noi imagina. Cred că ar trebui să interpretăm unele lucruri mult mai simplu. Pace tuturor în inimi. Punct. Sfârșit.

Cine n-ai fi, fii tu.

Și singurătăți sunt de mai multe feluri. Și singurătatea mea de a ta se diferă, sunt ferm convins. Și mai sunt convins de faptul că n-o să mă înțelegi și nici eu nu te voi înțelege. Sunt un om puțin mai straniu. Fiecare are stranietatea lui și deseori se întâmplă ca și acestea să fie diferite de la om la om, dar anume ele cred că ne face deosebiți pe fiecare. Încercam s-o ignor din tot sufletul crezând că oamenii mă vor privi altfel, dar ideea pe care am înțeles-o astăzi e destul de simplă. Indiferent de cine ești sau cine ai pretinde să fii, oamenii oricum te vor privi sceptic.

Atâta timp cât ești diferit n-ai cum să fii privit asemeni. Nu suntem triunghiuri și nu există în viața noastră nici un fel de raport de asemănare. Nu cred că se merită să raportezi viața ta la viața altor oameni. E inutil. Sincer să fiu eu mai am câteva puncte de pus vara aceasta ca să devin din nou cine sunt. În alt loc, cu alți oameni, dar aștept cu nerăbdare să redevin eu cel de altădată. O să rămâneți plăcut surprinși, probabil mirați, dar promit că o să acceptați felul de a fi al unui straniu singuratic. Posibil că stranietatea mea și singurătatea mea diferă de a voastră, dar totuși cred că o să mă înțelegeți într-o bună zi. O să vă înțeleg și eu.

Busolă

Din tot dinadinsul tindem spre nicăieri. Nouă uneori ne lipsește cel mai important, nu puterea de a merge, dar vârful pe care vrem să-l cucerim. Destinație. Avem o busolă în noi care nu mai funcționează, sau poate că noi nu știm s-o folosim. Poate că gălăgia exterioară e prea mare pentru a putea auzi cu adevărat ceea ce vrea inima să ne spună.

Ecouri care cresc exponențial. Artă în jur tot mai puțină. Oameni tot mai mulți, dar care e sensul lor? Care-i sensul nostru? Nu cred că sunt aici. M-am visat noaptea trecută într-o altă lume, într-o lume în care oamenii erau fericiți, chiar dacă nu știau de existența acestui cuvânt. I-am întrebat „ – ce faceți că sunteți fericiți?”, iar ei mi-au zis „ – noi nu cunoaștem ce semnifică acest cuvânt, noi suntem cum suntem, altfel nu putem fi”.

P.S. „Noi suntem cum suntem, altfel nu putem fi”. Oamenii sunt cum sunt prin felul de a fi, fac lucruri diferite, au ocupații diferite, dar toți sunt ca unul, fericiți și împliniți. M-am trezit cu un sentiment diferit dimineața. Poate că destinația noastră constă anume în a deveni într-un final cine suntem și a face ceea ce facem, doar pentru că acestea ne fac împliniți și fericiți fără a mai ține cont de aceste două noțiuni? Atât parcă. Punct. Te-am cuprins.

Parțial

Eu credeam că dacă o să fiu sincer, o să rămân eu și o să păstrez copilul din mine, o să reușesc să inspir oameni. Pentru că nu fac lucrurile cu un scop anume și asta mi se pare uneori cel mai important lucru, cât de paradoxal n-ar suna el. Eu chiar credeam că dacă o să fiu sincer nu voi avea nimic de pierdut și că sinceritatea este cheia de la toate ușile care pot apărea în cale. Despre ea se scrie în cărți, se spune în filme și se plânge în melodii. Straniu că oamenii nu mai au nevoie de ea. Cred că într-o bună zi această valoare umană se va atrofia totalmente ca fiind una inutilă pentru societate. Cred că de asta și sunt mai mult singur decât cu oamenii.

Toți au ideea asta băgată în cap, că trebuie să te prefaci, trebuie să fii selectiv și să oferi societății doar parțialul din tine. Lumea trebuie să vadă că ești bun, că nu greșești, că ești fericit și că duci o viață cum o ducea Moțoc pe timpuri încă până a se întâmpla toate cele întâmplate. Pentru că eu nu pot fi pe jumătate. Eu sunt și vesel și trist, și optimist și pesimist, și fericit și depresiv, și cu oamenii și contra lor. Eu înțeleg că dualismul acuma nu e la modă decât în politică, dar totuși cred că mai bine singur cu felul meu de a fi decât frumos și împlinit pentru ochii lumii. Punct.

Compatibilități

O ușă încuiată este o ușă încuiată, n-are sens să bați la infinit în ea. Oamenii care așteaptă oaspeți, nu țin ușa de la casă încuiată. Eu de exemplu nu cred că toate sunt neapărat rele, dar am tot dreptul să fiu trist și am tot dreptul să fiu depresiv. Noi oamenii nu trăim doar cu un tip de emoție cum n-ai da. Evident că experiența spune altceva, dar cine a spus că a fi ca toți e neapărat corect? Om lângă om, cică acesta e scopul, dar ce faci când omul pe care îl vrei alături nu vrea ca tu să fii alături de el? Viața se termină aici sau merge mai departe? Știi?

Toată viața noastră este matematică, iar noi căutăm continuu compatibilități. Și dacă trebuie să treci peste douăzeci de incompatibilități pentru a ajunge la destinație n-ar fi mai logic să pășești peste cât mai repede? Eu am văzut oameni glaciari, uneori chiar eu eram acela, circumstanțele dictau situația, dar niciodată nu mă gândeam că trebuie să mă opresc din mers, adică scopul e destinația finală și nu distanța parcursă, nu? Dacă ai nevoie să ajungi în New York mergi mai mult, iar dacă ai nevoie să ajungi la București, mergi mai puțin, nu? Așa credeam, dar sunt zile când pur și simplu vrei să încetezi să mai mergi. Mâine sper că pornesc din nou la drum, sau poate nu.

P.S. Mă gândeam că o să devin încălzirea ta globală, cer scuze că n-am reușit.

Ultimul capitol

— Ții minte, cândva voiai să devii puternic? Hai că a venit timpul. Ne povestea mama povești, tânără și ea, naivă și ea, cum noi acum, visătoare. Probabil că am devenit realiști mai devreme decât era planificat acest lucru, dar totuși am aterizat cu picioarele pe pământ și noi și ea.

Pentru că fiecăruia mai devreme sau mai târziu îi este oferit o perioadă mai complicată cu un set de sarcini, obligatoriu de realizat, care nu se mai notează cu note ca la școală și care nu are nicio instrucțiune. Tu pur și simplu purcezi la realizarea lor. Obstacolele ele sunt binevenite. După ce finalizezi ultima însărcinare mai bine sau mai puțin bine, înțelegi perfect că lucrurile, ele se întâmplă, vrei tu sau nu vrei.

Nu se oprește viața în loc și nici timpul n-are butonul stop sau play again. Ne povestea mama povești, tânără și ea pe atunci, naivă și ea, cum noi acum, visătoare. Probabil că am devenit realiști mai devreme decât era planificat acest lucru.