Noi într-o bună zi o să murim cu toții, dar noi tot nu înțelegem. Clipa este ireversibilă ca ultimul fulg de nea care nu mai cade de ceva timp în țara noastră. Devin cu toate amintiri pentru că doar acolo ele obțin valoare. De fapt voiam să scriu ceva frumos despre lucruri care într-adevăr marchează o soartă omenească, dar am ajuns să scriu prostii despre nimic.
Cât poate să dureze o durere omenească, când afli că în viața asta mai nimic nu știi? Când tot în jur îți pare frumos, dar ești străin, rămâne doar a urmării iubiri frumoase, care din păcate nu îți aparțin. Nu ești erou, n-ai rol, ești secundar, tu știi. Nu toate vin după ideea noastră, iar uneori și ea îți e străină. E tot negat, e totul nu în lume, atunci când iar începi să scrii, dar poate că într-o oarecare zi anume, în fața ei coroană ai să-ți-o închini. Devin cu toate amintiri, apus măreț, e despre plecăciuni, tu soare astăzi pleci și vei apune, iar mâine ai să fii din nou pe cer?
Nu căuta lumină printre umbre, nu fi tu umbra nimănui, nu căuta nici logică oriunde, oriunde e frumos, dar e străin. Noi într-o bună zi o să murim cu toții, păcat că nu înțelegem. E reversibil tot? Ba nu, căci doar voiam să spun că-i omenesc. E omenesc ca să iubești greșeala, e omenesc să vrei să fii măreț, dar cât durează un dor de un nume, când afli că toate în final se risipesc. Câtă răbdare are un om pe lume? Nu cred că mai găsesc curaj ca să-ți mai scriu.
Suflet din boabe de cafea 
Lasă un răspuns