Necondiționat

Moarte e cu ochii pe noi. Că asta suntem. Eu periodic revin la instanța mea emoțională și nasc din tot nimicul care-l am, cuvinte. Nu-i despre consecutivități de această dată, iar textul pe care-l scriu e dedicat. Suntem învăluiți de lucruri și emoții alternative, de oameni alternativi, iar noi admirăm tot ce nu suntem și tot ce nu putem fi. Dacă ar exista, iubirea ar fi Dumnezeul existenței noastre și totuși există un om mai presus decât El.

Faza proastă e că circumstanțele s-au aliniat într-așa mod încât tot ce ai vrea să fii cu el, nu ești cu nimeni, iar iluziile privind greșelile pe care teoretic le-ai comis, teoretic nu mai oferă o altă șansă. Eu chiar aș vrea încă o ocazie, pentru că așa gândim cu toții. Ideea e că romantismul este un curent vechi, iar contemporanul lasă loc mai puțin sufletului, pentru că am învățat instinctiv să renunțăm că-i mai ușor, chiar dacă în filme arată totul așa de bine.

Am schimbat poezia pe nimic, dar de cât are nevoie un om pentru a se regăsi? Război și pace, în acest secol au făcut coaliție că greu vezi granița-ntre ele, iar deseori le vezi ca aliați. N-ar fi fost dacă era, dar mai bine nu e, întoarce-mă în copilărie când iubeam necondiționat.