Trecut câțiva ani de când n-am mai trecut pe aici, mă gândeam că atât. A murit un om în mine, sper să fiu înțeles, am avut nevoie de timp. Era să rămână mort și până azi, dar din păcate sau fericire, a dat ochii întâplător cu ochii lui, sper că înțelegi ce-ți spun. Fost secetă câțiva ani. Pe semne că depresia poate omorâ până și iubirea. Cea mai lăcustă dintre lăcustele emoționale. Până și frica o evită. Într-o zi a fost un soi de șuvoi de ploaie că nici ploaie nu poate fi numită.
O simbioză dintre mai știu eu, că nu mai știu. Era nevoie de ceva, atunci credeam că e nevoie de ceva, dar s-a adeverit că totul este o iluzie. Problema, sau poate nu neapărat problemă, noi, am învățat să trăim în iluzie, acolo gen mereu este mai bine, dar știm cu toții că ea este doar un soi de parodie de vis. Eu am totuși o mică speranță că viața de mai apoi există, indiferent de forma ei, ea ar trebui să existe. Nu pot toate pe care le-am făcut, și bune și rele, pur și simplu să se dizolve sub picioarele urmașilor noștri, n-ar avea sens în așa caz.
P.S. Da,da, am revenit, că-mi era dor de voi și îmi era dor de mine. Vă cuprind.
Suflet din boabe de cafea 
Sa nu mai dispari… sau cel puțin nu pentru mult timp. Noi avem nevoie de tine, de cuvinte, de semne de punctuatie. Si tu ai nevoie si iti apartine. Le imparti uneori cu noi.
Nu poti insa fugi de tine.
ApreciazăApreciază