Busolă

Și știm că în noi se naște infinitul, dacă-i permitem să se nască. Și tot în noi el moare, dacă-i oferim indiferență. Și poate că e un lucru absolut normal să omorâm un infinit pentru a face loc altuia? Poate că primele două enunțuri n-au nici un sens? Tot ce-i posibil. Una știu, o să vină o zi când o să mă găsesc. O să-mi descopăr sensul. De ce spun anume aceste lucruri? Știi?

Când mergi de unul singur ai impresia că tot ce faci este absolut incorect, iar cei care au dubii în privința lucrurilor pe care le faci, obligatoriu îți vor reproșa faptul dat. O vor face, sau deja o fac, nu din motiv că acestea real ar fi incorecte, ci din simplu motiv că restul le realizează în alt mod. Ceea ce faci tu, o faci doar tu, pe oameni realmente acest fapt îi sperie. E calea ta, iar restul ar fi dorit să o urmezi pe a lor. Busola ta interioară într-un final ar trebui să-ți indice direcția corectă. Sensul tău dacă acesta nu există, mai devreme sau mai târziu, va trebui inventat.

Reclame

Scurt.

Acum aș vrea să încercăm să înțelegem că universul în care existăm nu are niciun secret. Toată misticitatea pe care încercăm s-o definim se datorează anume felului nostru de a fi. Mereu eram buni la capitolul complicatul lucrurilor. Cred că am fost polarizați de tendințe imaginare, pentru că tot ce-ar exista la moment ar semăna mai mult cu un univers paralel pe care încercăm să-l tratăm ca fiind universul nostru. Lucrurile nu sunt complicate, noi pur și simplu suntem creatori de fantezii. Încerc cel puțin să înțeleg  și să mă conving că lumea în care trăim noi, nu este atât de rea precum pare. 

În matematică există o lege nescrisă, dacă un exercițiu sau o problemă se rezolvă ușor, atunci rezolvarea acesteia este greșită. În viață este analogic. Nu poate fi ușor în viața noastră, dacă ai ajuns să simți că-ți este simplu, în locul tău m-aș pune pe gândit. E un lucru greșit dacă presiunea nu se face simțită. Picioare în cătușe, așa a fost gândit.

 

 

Baladă

Aș scrie povești, dar nu le mai citește nimeni în prezent. Donăm suflet personajelor care curând au să devină secundare, asta e firea noastră omenească, să mai sperăm încă-un minut. Spre exemplu povestea mea finalizează foarte curând. Am încercat s-o fac cât mai frumoasă. Am avut tentative reușite de a crea acțiune multă și descriere puțină, dar știu că au fost și momente când am eșuat. Dacă e să privim în ansamblu, nu pot susține că am fost un om chiar într-atât de rău și dacă tot cumulativ să ne uităm, nu cred că am fost un ins care a tins doar să vorbească.

Prin toată ceața aceasta de cuvinte au figurat pe alocuri și fapte. N-au fost multe, n-au fost de importanță majoră, dar tind să cred că pe alocuri am schimbat și eu câteva vieți omenești. N-au să mă învețe oamenii la orele de istorie pentru că n-am fost ca să fiu. La atâtea miliarde de oameni care au existat până acum, pe degete pot număra personalități remarcabile și asta mi se pare absolut logic. Până și baladele rămân uitate de oameni, oamenii cu atât mai mult vor fi uitați. Povestea mea finalizează foarte curând și tind să cred  că am reușit s-o fac cât mai frumoasă. Pace oameni buni.

Izolat

Ne-au întors cuvintele pe care le-am rostit și faptele pe care le-am săvârșit, oamenii care au plecat altfel din viața noastră. Oameni la care mai ții cu tot sufletul, oamenii care încă contează, oameni pentru care încă îți faci griji. Cred că există și o așa formă de ei, un fel de ei care nu pleacă niciodată, chiar dacă au plecat. Pur și simplu în unii ai depus mai mult suflet decât o faci de obicei. Oameni care au contat cândva nițel mai mult. Unități, că nici dragostea ta nu este infinită. Nu cred că cineva îi poate iubi pe toți în mod egal.

Tresar de fiecare dată când îi revăd. Nu-mi place să-i definesc și nici să-i categorizez. Astfel de oameni îi numesc izolați. Eu știu că ei există și știu că pentru mine ei contează, dar sunt undeva în altă parte, în altă lume, în alt univers. Pentru că oamenii în primul rând și după restul. Pentru că viața în primul rând și după altceva. Pentru că aici în primul rând și după altundeva. Pentru că noi în primul rând și după altcineva. Pentru că dragostea în inimă trebuie sădită și după altele și pentru că e primăvară în primul rând și după deja vară. Pentru că azi sunt mai bine ca altădată. Pentru că astăzi te îmbrățișez un pic mai strâns ca de obicei. Pentru că astăzi sunt nițel mai fericit ca ieri.

Aș iubi-o și eu.

Aș iubi-o și eu, dar nu știu cum.

Cred că mâine va fi cer senin. Spunea cineva că după zilele cu ploaie primăvara înfloresc copacii. Cred eu că anume atunci am descoperit că viața mă iubește. Am simțit-o din senin. Cred că la mulți dragostea ei e din născare, cineva însă pentru atenția ei, trebuie să lupte și trebuie să o facă cu insistență. Într-un final ea se îndrăgostește în felul nostru de a fi și speră că într-o bună zi vom fi și noi fericiți.

N-așteaptă ea reciprocitate, o face necondiționat. Viața ne iubește și cred  că ar fi bine s-o iubim și noi. Am putea-o ignora o veșnicie, păcat că veșnicia noastră e finită. Totuși cred că într-o dimineață o vom răsplăti-o din plin pentru tot, oferindu-i în schimb pacea pe care o vom găsi-o alături zâmbind. Aș iubi-o și eu, dar nu știu cum să o fac să zâmbească.

Tu ești prezentul.

Tu ești prezentul. Că tot voiam să îmi înec viitorul în trecut, astăzi am renunțat la ideea de a mai aștepta imposibilul. Aceste relații de cauză — efect îmi omoară toată dragostea de a fi eu însumi. Cică trebuie să fim cauza pentru efectul ce urmează. Cică cine ești și ce faci astăzi te va defini pe tine cel de mâine. Așa petrecem toată viața noastră în așteptare. Suntem creatori de cauze așteptând consecințe frumoase. Facem lucrurile nu pentru că ne plac, ci pentru că nu suntem mulțumiți de cine suntem, unde suntem și cum suntem.

Otravă, ori înghițim tot conținutul din sticluță, ori renunțăm totalmente la a mai încerca să devenim ceea ce nu suntem cu adevărat. Eu știu, eu cred că oamenii sunt predestinați pentru ceva mai special decât existatul fără sens. Eu chiar sper că într-o bună zi, noi, oamenii, vom identifica adevăratul nostru sens și-l vom realiza fără a ne mai gândi ce urmează. Sunt de părerea că oamenii de succes nu sunt cei bogați, ci acei care fac ce fac în viața aceasta, iar tot ce fac le place. Să iubești ceea ce faci și să faci ceea ce iubești, ce altceva ni-ar trebui pentru împlinire?

Să vrei ceva mai mult de la viață nu mereu este echivalent să vrei ceva mai mult de la tine. Uneori sunt doar mofturi. Complicat. Eu gata, până aici. Punct.

Ochi fericiți

Cred că ochii ei reflectau vise împlinite. Ei pur și simplu străluceau iubire. Eu nu cred că am avut ocazia să văd sinceritate în privire, dar privirea ei era cea mai sinceră dintre toate cele văzute. Puritate adevărată, naivitate pe care puteai să o accepți fără nicio luptă. În final, într-o zi mergând pe stradă, am văzut-o pentru prima dată în viața mea să plângă. Desigur că fiecare își are limitele lui, dar nu puteam să cred vreodată că ochii ei au să o facă. Până și vulnerabilitatea ei era frumoasă. Sincer, admiram la ea orice tip de emoție pe care o trăia. Până și suferea mai frumos ca alții.

M-am apropiat și i-am spus că: ”—  poți să suferi ani în șir, dar într-o bună zi lucrurile se vor schimba. Într-o bună zi vei simți din nou nevoia să zâmbești, să crezi și să iubești. Mai devreme sau mai târziu aceste lucruri se vor întâmpla de la sine, pentru că inima altfel nu poate. Și dacă acestea sunt inevitabile, merită dar să mai suferi? Poate că e mai bine să începi totul de la capăt chiar acum?” — nu mă cunoștea, pur și simplu am îmbrățișat-o și mi-am văzut de ale mele. Acolo unde ochii nu mai văd, continuă să vadă inima noastră. Faci lucrurile nu pentru că așa trebuie, ci pentru că așa simți. Ochii ei într-o bună zi vor reflecta vise împlinite, ei pur și simplu vor străluci iubire.