Îngeri rătăciți

Eu nu înțeleg cum oamenii transformă toate amărăciunile lor în provocări și mai și reușesc. Asta-i scopul pe care ni-l definește noțiunea, ca fiind principala noastră esență. Posibil că tu ești altfel de om, posibil că eu sunt altfel de om, dar după părerea mea căderile sunt inevitabile, dureroase, triste și de cele mai multe ori finalizează tragic. Da, știu, Ray Bradbury spunea că trebuie să sari de pe stânci şi să-ţi construiești aripi pe drumul în jos, dar uneori prezența aripilor încă nu înseamnă că știi să zbori. 

Noi nu avem nevoie de piste pentru decolare atâta timp cât ne este frică de înălțime. Uneori nici ”— eu cred în tine” nu te mai ajută. Posibil că trăim cu aripi frânte și avem nevoie de pauze și reveniri la normal. 

10.08.2019

Reclame

Niciunul

Totul în jur se schimbă, iar viteza cu care lucrurile se produc deseori este peste puterile noastre de a urmări metamorfozele lumii. Anume acest fapt ne provoacă stări nu neapărat plăcute, nu neapărat pe placul nostru, nu neapărat înțelese. Noi nu mai reușim după ele, după lucruri, după oameni, după viață.

Era o zi ca multe altele, banale, cu început și sfârșit, fără sens, fără oameni, erau mulți în jur, dar puțini care să vadă dincolo de grimasa feței pe care o făceam. Am deprins să jucăm roluri secundare și naiv credem că asta ar fi sensul nostru cu adevărat. Am insuficiență de mine de la un timp. Cât durează distrugerea interioară a unui om? Câte bătălii mai pot fi duse cu noi înșine? Când vom înceta să distrugem tot ce-am construit atâta timp?

Sunt întrebări cu care unii se bagă la somn în fiecare seară și tot cu ele se trezesc. Unii nici nu mai apucă să mai doarmă. Dacă nu mai ai pofte de mâncare, înseamnă că nu ai nici pofte de a trăi? Cred că există extrema în care vom deveni de nerecunoscuți. Anonimi care vor mai mult. Dacă aș fi psiholog nu mi-aș putea da o diagnoză, dar cred că nici n-aș avea nevoie de ea. Cred că mai avem nevoie de timp.

09.08.2019

August e despre sfârșit.

Lucrurile chiar dacă stau prost de tot, stau bine așa cum stau. Toate poveștile de succes au prefața asta de ratare. Sincer, tot binele în lume începe de la un rău. Lumea ca atare a început de la un haos. O să vină o zi când noi nu vom mai fi, mai devreme sau mai târziu acest fapt trebuie înțeles de toată lumea. Noi nu putem monitoriza mersul corect al lucrurilor în general, pentru că corect ca esență nu există. Asta-i normal, asta-i bine, asta-i binevenit. Noi nu suntem pe placul tuturor.

Asta-i din cauza lunii august.

Este ceva în liniștea acestei luni magice, liniștite și visătoare, ceva trist și melodios. Anume în august am fost învățați să regretăm trecutul, anume în el, inimile noastre tind către portul uitării. Inima pentru august e ca și muntele pentru mare, incompatibilitate totală și senzația de sfârșit care nu poate fi confundată cu altceva. Anume el ne oferă lecția despre faptul că totul e trecător. Doar pentru că el, lucrurile chiar dacă stau prost de tot, stau bine așa cum stau. Toate poveștile de succes au prefața asta de ratare.

Verb.

Eu nu la toți povestesc povestea mea, iar ceea ce scriu pe blog e cam un procent din toată avalanșa de trăiri pe care o am. Când cineva zice că sunt prea sincer cu voi, acel om nu mă cunoaște cu adevărat. Una-i clar, banal și spus de-atâtea ori, oamenii vin și pleacă. Eu știu că tu o să te regăsești în haosul meu de cuvinte din această zi, scris aici. Pentru că tu azi ai reușit s-o faci. M-ai intrigat, m-ai atras, eu vreau să cunosc povestea ta.

De la un timp am încetat să mai spun oamenilor cine sunt și am început să-i ascult. Eu iubesc poveștile oamenilor deosebiți. Tu ești unul din ei. Sigur, azi aștept răspunsul tău, sigur vreau să descopăr un nou univers infinit, iar tu ești mai infinit ca infinitul. Doamne câte nuvele scurte am citit că astăzi sunt gata să încep un nou roman cu multe volume să citesc. Poveștile scurte sunt într-atât de banale că uneori deja provoacă convulsii. Nu-i decisiv, nu-s trist, sunt excitat. Săptămâna viitoare voi fi cu reședința în alt oraș, într-un alt capăt de țară, cu alți oameni și cu noi culmi care vor(verb) cucerite, dar sunt sigur de un lucru, eu încă am să vă frapez prin tot ce urmează.

Urmează și o serie nouă de oameni pe care îi voi dezamăgi, nu prin felul meu de a fi, ci prin felul lor de a aștepta, dar dacă asta-i răsplata care trebuie s-o ofer pentru a mai inspira câțiva oameni, sunt gata să o fac. Asta-i scopul echilibrului, răul și binele mereu stau pe unul și același cântar, balanță perfectă a vieții de muritor pe care o ducem. Voiam să-ți spun mulțumesc, pentru că așteptam să mă ajute un om, să mă inspire un om, să mă consoleze un om, să mă înțeleagă un om, cu toate sarcinile s-a isprăvit altcineva, matematic nu s-a schimbat nimic și asta-i important. Scop realizat, poveste finalizată. Mulțumesc. De la început.

Valoare absolută

Cred că e timpul să fiu mai sincer astăzi. De fapt am fost mereu sincer cu voi. Oamenii merită să li se spună adevărul, cât de dureros acesta nu ar fi. Citisem undeva sau o inventasem probabil, povestea unui izolat fericit și mă gândeam că mă regăsesc perfect, pentru că acesta este scopul poveștilor, să te regăsești.

Obosim să mai dramatizăm și ajungem la concluzia corectă, trebuie să ne vedem de treaba noastră și să mergem mai departe. Săptămâna trecută am decis să trec un control medical la spitalul de oncologie, nu pentru că bănuiesc ceva, ci pentru că e absolut normal să vezi cât mai poate cutiuța asta din piele și oase să-ți mai mențină sufletul aici pe pământ.

Cred că anume acolo la acel spital poți vedea adevărata valoare a vieții, adevărata valoare a unui an și adevărata valoare a unei luni sau chiar zile. Pe coridoarele acelui bloc timpul decurge altfel. Pe coridoarele acelui bloc, plâng toate tipurile de ochi, indiferent de culoare, acolo plâng toate tipurile de oameni, indiferent de statutul lor social, acolo pe acele coridoare plâng oamenii, fie bărbați aceștia sau femei, maturi sau copii. Anume acolo unii își regăsesc din nou credința demult pierdută. Dacă vrei să înțelegi cât de neimportante sunt provocările cu care te confrunți și pseudo-dramele pe care le trăiești, coridoarele acelui bloc sunt remediu cel mai bun.

Obosim să mai dramatizăm și ajungem la concluzia corectă, trebuie să ne vedem de treabă și să mergem mai departe. Săptămâna trecută am decis să trec un control medical la spitalul de oncologie, nu pentru că bănuiesc ceva, ci pentru că e absolut normal să vezi cât mai poate cutiuța asta din piele și oase să-ți mai mențină sufletul aici pe pământ.

De la început. 

Colecționăm suflete moarte. Ori le întâlnim pe drum, deja în starea asta de moarte clinic, ori facem tot posibilul ca să le omorâm cu propriile mâini. Eu uneori simt că singur sunt un suflet mort care bântuia mai pe zile ca rătăcitul pe străzile orașului în care urmează să trăiască probabil tot restul vieții lui. Nu puteam să cred, pentru că eram obișnuit cu starea în care mă aflam și chiar credeam că e una normală.

Când rătăcești prea mult timp pierzi senzația unui rătăcit. Devine totul autentic. Mă îndrăgostisem în starea de rătăcire, dar n-a fost să fie. Am înțeles că dacă se întâlnesc două suflete moarte rătăcite la o margine de drum, la o margine de timp, într-o margine de spațiu și mai este și o cofetărie prin preajmă, sunt toate șansele ca măcar unul din ele să izbutească să revină la viață. Eu nu cred că anume sufletul meu este anume acel norocos, dar câteva semne de viață a oferit societății.

Toate sunt impuse de frică, schimbare și sinceritate. Într-o bună zi ne vom învăța să zicem oamenilor că nu-i mai iubim, dar nu astăzi. Eu știu că-i mai dureros, dar e mai eficient. Stelele uneori se aliniază anume în formă de spirală, iar soarele este și el o stea. Pentru începuturi care au să ne reînvie. Pentru lucruri care au să devină dependențe. Pentru schimbare și fenomene. Pentru că vinul este cea mai filozofică băutură care există. De la început.

Niciodată

Știi? E sfârșit de poveste. Eu am încercat să fiu soare pe cerul tău, dar tu aparții altei galaxii, iar pe cer sunt o infinitate de stele. Chiar credeam că pot să devin absolutul, dar asta e. Finalizăm banal cu o explozie, ca orice altă stea. Pentru că lucrurile devin banale de la un timp, iar noi pur și simplu încetăm. Credința moare când un oarecare Dumnezeu încetează să mai existe. Au murit dea lungul timpului multe religii și au fost inventate altele. Cândva spuneam că ești religia mea personală. Fiecare la un timp devine o religie moartă pentru cineva. Timpul chiar dacă este relativ este cel mai mare asasin de emoție. Toate rănile pe care le are un suflet sunt transformate în iluzii, miraje, datorită acestei relativități. Pur și simplu e sfârșit de capitol, atacă de panică și schimbare de circumstanțe. Cândva probabil o să mă înțelegi, dar nu azi, azi nici eu nu mă înțeleg. Niciodată nu-mi iau rămas bun de la oameni. Unii mă cred un nesimțit, dar mai bine să pleci decât să rămâi acolo unde oamenii nu-ți mai doresc prezența. Pe alocuri sunt singur cu mine anume din acest motiv, nu că ar conta părerea oamenilor despre prezența mea, dar ne-prezența oricum crează ecou. Eu astăzi pun ultimul punct. De mâine poate că o să fiu alt om, dar astăzi sunt suflet din boabe de cafea, măcinat. Punct.