Cimitir

Plâng cu regularitate. Știu că nu e cel mai bun început de poveste, dar sinceritatea a fost mereu arma cu care mă gândeam că într-o bună zi voi cuceri lumea. Îmi pare rău că nu a mers. Credeam ca un copil mic, că dacă ești cum ești ai să devii cineva. Oamenii însă au să judece orice formă de existență dacă aceasta nu coincide cu a lor din păcate. Loc gol rămâne acolo unde tu nu lași spațiu pentru certitudine. De altfel n-am reușit nici până azi să inventez ceva care cu adevărat ar face lumea mai bună. Nici cuvintele nu mai au forța cea de altădată. Își pierde autoritatea până și neputința. Există o scară ierarhică și limita din stânga nicidecum nu e indiferența. Există ceva mult mai periculos ca ea. Suntem influențați oricum de tot ce nu-i a nostru. Tind să cred că n-am fost predestinat pentru această lume, în caz contrar poate că-mi găseam și eu pacea. Chiar dacă am tendința de a utiliza des cuvinte sinonime cu sfârșitul, în adâncul sufletului mai cred că tot ce a fost, a fost o introducere lungă și că cuprinsul are curând să înceapă. N-am să recitesc. Tind să învăț arta, nici n-o înțeleg măcar și simt că mă înșeală permanent, dar nu asta este scopul ei? Să vezi mai departe decât ușa închisă, încuiată, chiar dacă până nu demult ai fost un orb? Chiar nu vezi că nu vezi? Chiar nu simți că nu simți? Oamenii nu citesc texte lungi, ce-i de ascuns, nici eu nu am răbdare să am răbdare. Sunt egoist, pentru că am învățat la școală să descopăr mesaje transmise de eul liric, de parcă acesta ar vrea neapărat ceva să transmită. Noi pur și simplu sofisticăm existența noastră. Cineva ne-a inhibat că fericirea e acolo undeva în pozele distribuite pe internet. Cât de naiv n-ar suna acest lucru și cât de banal n-ar părea adevărul, dar lucrurile esențiale sunt mult mai simple, din acest motiv sunt departe de ochii lumii. Nu trebuie să mai citim printre rânduri pentru a găsi esența. Și care ar fi sensul ei, dacă nimeni nu mai are nevoie de ea? Final tragic? Probabil? Dar și tragediile sunt frumoase. Denivelările de care ai parte nu vor fi niciodată observate, posibil că contează mai puțin că ai făcut o mie de oameni fericiți, dacă ai făcut măcar pe unul nefericit. Sau poate că nu? Eu tind încă să cred că puterea mea e ascunsă, eu tind să cred că nu contează cine sunt. Eu încă tind să încetez într-o bună zi. Oamenii n-au de gând, pentru că ei nu înțeleg? Cel mai probabil că intensitatea cu care trăiești tu se diferă de intensitatea altor oameni? Poate că dacă ai accepta un singur om ai înceta să mai scrii? Plâng cu regularitate. Știu că nu e cel mai bun sfârșit de poveste, dar sinceritatea a fost mereu arma cu care mă gândeam că într-o bună zi voi cuceri lumea. Îmi pare rău că nu a mers.

Reclame

Dezintegrat

Să exiști pentru că îți e predestinat, în lumea în care oamenii doar există. Să ne fi născut cu fericirea de mână, poate că era mai mult sens în viața noastră până aveam să ne dezintegrăm. Suntem într-o relație aparte cu antonimele. Serios, să nu fi fost ea, posibil că haosul meu avea mai puțin sens. Am ales anume să fiu cine sunt, chiar dacă cine sunt nu e cea mai bună opțiune.

Ar fi logic să creăm context pentru a oferi loc lacrimilor să curgă, numai că ne place tot ce nu e adevărat. Avem fantezii frumoase și vieți plictisitoare. Pentru că o viață întreagă am fost legați de tot. O sfoară lungă de ață de mătase. Eu încă nu pot să cred, de aia nici nu cred. Sunt dezlegat, sunt liber. Mă simt mai bine? N-aș spune. Dependent de gânduri.

(ne)Fundamental

Nu sunt puternic, scuze.

Pentru că am obosit. Nu mă plâng, pentru că sunt sigur că ați obosit și voi. E doar o constatare de fapte. Din toată paleta emoțiilor pe care le avem, doar cele negative se fac simțite în mod pronunțat. Cred că de această dată nedeterminarea pe care o are un copil când este impus să determine aria unei circumferințe mă inundă anume pe mine. Nu pentru că așa vreau eu. Tot neesențialul care există se întâmplă doar din două motive, primul ar fi frica, iar celălalt ar fi modul în care am fost setați în a gândi. Tot ce e neesențial ne-atrage. Eu personal nu vreau să recitesc, vreau să-ți transmit mesajul dintr-o răsuflare, așa cum e, așa cum îl simt de fapt. Cât mai simplu, dar cât mai complex, o reuniune de puțin sens și multe cuvinte, sau puține cuvinte și mult sens. Într-un moment dat oricum vei conecta interpretarea. Așa suntem fundamental creați pentru a căuta asemănări, dar din păcate nu. Eu pur și simplu vreau să simt în sfârșit ceva care să mă umple de tot și nu invers. Oamenii de la un timp obosesc să mai ofere fără a primi nimic în loc. Nu suntem cu voi izvoare, nu putem genera nimic la infinit, și da, izvoarele tot într-o bună zi seacă. Pentru că astăzi trebuie să generăm idei nu neapărat consecutive, dar totuși sensul trebuie selectat. O mie de cuvinte cât un strigăt și un strigăt cât o mie de cuvinte. Tu chiar mă crezi un arogant. Sunt un depresiv înrăit? Da, pe bune, uneori contemplu mult prea mult, iar alteori mult prea puțin, dar recunosc faptul. Sunt înger rătăcit, da, nu știu cine sunt? de data asta tot da, dar și Lucifer a fost înger, îl iubea prea mult pe taică-su, iar pentru surplusul lui de dragoste a urmat ce a urmat. Pentru că alegem să gândim prea mult, să vorbim prea mult și să facem prea puține. Nouă ne-ar fi mult mai ușor dacă ne-am accepta, n-am aștepta, am acționa și am iubi esențialul ascuns. Eu de exemplu într-o bună zi am de gând să scriu o carte, câți din voi au s-o citească, dacă n-au ajuns nici măcar la bucata asta de text? Nicicât, eu scriu nu pentru masă, scriu pentru mine și încă câțiva oameni. Câți din voi pot determina diagnoza de cancer în ochii unui om, niciunul, dar ce contează? E un text trist? Probabil? Oamenii au tot dreptul să fie depresivi. N-au s-o înțeleagă toți pentru că toți judecă după ei, dar atâta timp cât tristețea mea nu generează impact sub nicio formă, ea are dreptul la viață. Eu de fapt nu mă rezum la o concluzie, am început și vreau să continuu. Afară plouă, primăvara, cald, plăcut. Restart. Nu sunt creator, de oameni, de personaje. Liniile de dialog sunt banale, ele crează în sistemul nostru cognitiv doar stereotipuri. Din toată sinceritatea mea, cea de astăzi e mai sinceră ca niciodată. Eu nu știu să iubesc, dar am să învăț. Eu nu știu nimic, dar pot cunoaște totul. Posibil că am nevoie doar ca cineva să citească acest text până la final și să spună că există un mic grăunte de speranță că într-o bună zi oamenii vor fi mai buni. Toată goana noastră după reciprocitate s-ar finaliza tragic, dacă n-ar fi inventat cineva speranța. Eu pur și simplu vreau doar să scriu. Greșit, ne-ortografic, cu multe virgule și pauze. Pentru că contează. Vine timpul când trebuie să începi de la început totul. Problema e că ești din un nou nimeni și nu poți adapta tot ce ești la tot ceea ce vrei să devii. Singurul fapt care contează sunt de fapt valorile cu care vii. Oricum într-o bună zi vei simți că îți este sete de omul de alături. Păcat că nu azi, păcat că nu acum, dar n-avem loc de regrete. Avem o secundă pentru a decide unde, când, cum, ce, pentru că încetăm curând. Erau și timpuri mai bune, dar erau și din alea mai sumbre. Tot ce ne rămâne e să planificăm existența noastră mai departe. Nu e efemer. Suntem muritori. Eu azi, voi mâine. Eu gata, voi nu. Din tot ce am putut să vă ofer, v-am oferit. Ultima picătură. Nu mai contează. Până la intersecție. Acum la semafor e roșu. Încetăm. Punct. Ai ajuns aici? Serios?

Nu sunt puternic, scuze.

Oameni din pustiu

Lucrurile vin când vin asta-i absolut normal să fii cum ești atunci când ești. Altfel cum? Odată la ceva timp înfloresc și cactușii în pustiu, să știi. Singurele plante care au capacitatea de a acumula energia negativă a oamenilor, dar totodată singura plantă care este luată drept o urâciune. Noi am deprins să admirăm trandafirii, dar care ar fi diferența? Sunt veninoși și aceștia parcă.

Singuri prin pustiu, aceștia s-au adaptat și supraviețuiesc, înflorind periodic. N-ar fi logic, dacă ar fi imposibil. Imposibilul a fost inventat de oameni. Sunt scuze, doar atât, noi chiar putem schimba lumea, nu neapărat prin iubire, dar neapărat prin sinceritate. Sunt cele mai sincere flori. Sunt cum sunt. Nu au cerințe specifice, nu au așteptări speciale. Nu cred că există consecutivitate logică, există doar un final foarte clar. Sunt omul pustiului, sunt singur, am uitat cum să înfloresc. Tot ce fac din când în când, se rezumă la faptul că acumulez energia negativă a oamenilor, chiar dacă sunt luat drept cel mai urât om de pe pământ. Sunt veninos, ghimpos, dar promit că într-o bună zi o să înfloresc și eu, curând.

Deconectat

Acum ar fi trebuit pur și simplu să generez dintr-un haos de gânduri, un haos de cuvinte. Simplu, fără a recurge la instrumente de make up pentru text. Sincer, așa cum pot uneori să fiu. Deconectat de la realitate. Blocat în ascensorul din blocul 7 de la marginea orașului, de unul singur cu claustrofobia de care sufăr de mic, atunci când orice frică de care am avut de suferit, încet se dizolvă și se transformă în adrenalină, anume atunci am înțeles că am obosit să-mi fie frică.

Oamenii au obosit să obosească la un moment dat și au decis să se deconecteze de la această lume. Oamenii trebuie să învețe. Orice, oricând, mereu. Inteligența emoțională scăzută e o problemă a acestei societăți. Lipsa de empatie și sinceritate înțeleasă, stopează ascensiunea noastră. Nivelul ei excesiv de ridicat este și ea problema din aceeași clasă. Ușor de înțeles, dar greu de explicat sau ușor de explicat, dar greu de înțeles, cam asta astăzi ar fi esența.

ultimul timp

Momente nu neapărat cu caracter pesimist, mai degrabă unul realist chiar, dar vin așa momente când fiecare pentru sine își trage careva concluzii fără prea multe figuri de stil, așa mai simple cu nuanță de ” – hmm, cred că e timpul să schimbăm ceva!”. Chiar și plăcerile devin plictisitoare când se transformă în obișnuințe, rutină de zi cu zi.

Eu ultimul timp nu prea pot scrie siropos, dar încerc totuși să o fac, fără prea multă inspirație, dar o fac cu drag pentru mine. Știți acele senzații de forma ” – fac ceva nu cum trebuie, dar habar n-am ce anume!”. Ajungi la etapa când începi să te urăști pe tine însăți sau însuți, chiar nu mai caut varianta corectă, nu e un articol de ziar sau post pe pagini oficiale.

Ideea nici nu constă în faptul că totul are să meargă bine, mereu cineva îți va insufla că ești nu cum trebuie și acest lucru chiar contează mai puțin, credeți-mă. Nu seamănă a depresie, căci nu mă simt prost sau deprimat cu gânduri din alea că sunt singur, că nimeni nu mă iubește, pentru că nu e așa. De fapt e o stare de goliciune, o stare care dacă nu este trecută cu brio la timpul potrivit se transformă în indiferență.

Știți acel moment când privești în gol și gândurile deja aterizează la aeroportul „eu nu știu ce caut aici și care e sensul?!!!”, păi senzații din alea. Lucrurile ele au un caracter de consecutivitate și au o legătură logică între ele, trebuie doar să nu te lași dus fără luptă de frecvențele lor. Imaginația de fapt nu se supune unor reguli și limite atâta timp cât e vie, dar pare-mi-se ea vrea ori inspirație, ori un obelisc cât mai frumos la cimitir, alături de visele care deja își odihnesc în pace nerealizările.

Gânduri, doar gânduri și ele au esență de a se epuiza sau a se combina între ele formând un amestec urât și neînțeles. În asemenea momente nici cărțile și nici cafeaua nu te mai ajută, și atâtea lucruri scrise în acel jurnal care așteaptă implicarea unui redactor și lumina de la tipar, dar toate la timpul lor. Important e că eu te-am creat după asemănarea mea și nu e expus faptul că vei muri în acel jurnal odată cu ultima picătură de viață a visului de a deveni împlinit, dar vei muri mult mai devreme.

Pentru că trebuia să mai pun puncte, dar de fapt e o continuare nesetoasă și nesănătoasă despre ideea cu momentele. Am un bagaj pe care cu timpul e tot mai mare și tot mai inutil și pe care devine tot mai des un pripon decât un accelerator de auto-realizare. Păi cer scuze dacă ai citit până aici, dar cum spuneam și în micile articole anterioare, e pentru mine acest text și mai puțin pentru voi.

Le distribuim pe rețele de socializare pentru că așa e moda și deprinderea proastă de care am fost capturat și eu. Gânduri, dar să nu crezi că citindu-le aici, mă vei cunoaște. Cu toate că ultimul timp ne cam transformăm toți în ceva tipic și cu șablon, urmând etaloane de „succes”, dar totuși avem noi acea lume lăuntrică care e ascunsă până și de proprii ochi.

Acum e timpul să începem povestea cu un alt scop. E timpul ca să devenim împliniți, nu mai vorbesc de fericire pentru că este ceva foarte abstract. Vă doresc să deveniți împliniți. Eu azi mă opresc aici, dar promit că voi continua. Acum după ce ai citit un pic de „apâșoară” fugi de citește altceva, și tinde spre propriul tău mod de a fi și a trăi. Eu te-am cuprins și scuze pentru toate. 

Scurt

O consecutivitate mai lungă de gânduri, mai scurtă. O continuitate pe un interval mai mare, mai scurt. N-am fost învățat să învăț, să învăț la timpul potrivit și totuși ea mi-a fost cea mai mare ratare pe care aș fi putut s-o ratez. Nu-i clar una, cine sau ce este această „ea” pentru că nu cunosc nici eu trecutul sau prezentul. Poate fi de fapt orice, oricine și oricând.

Am învățat să ne adaptăm, dar să accepți singurătatea în viața ta a fost poate cea mai complicată prelegere la care din păcate n-ai absentat de această dată. Aș fi vrut ca consecutivitatea să arate altfel. Cum? Nu știu, dar nu așa cum e acum. Mulți oameni frumoși, mai mulți ca înainte, dar cu toții triști. Mă întristează.